Jitka Vrbková este regizoare de teatru, dramaturgă, scenaristă și actriță, iar în 2008 a înființat Teatrul Aldente pentru actorii tipici. Însă, din 2013, după ce a devenit mama unei fetițe cu Sindrom Down, ea și-a reconfigurat complet activitatea, iar în Teatrul Aldente sunt acum doar actori cu această afecțiune genetică.

„La început, am vrut doar să încerc să fac ceva cu copiii cu sindromul Down, pentru că voiam să aflu cine sunt persoanele cu sindromul Down. Cum văd ei lumea? Cum gândesc? Așa că am luat decizia să încerc să realizez o producție teatrală cu actori cu sindromul Down. Așa am făcut, iar unele lucruri, când le încerci pentru prima dată, nu te mai poți opri – de exemplu, să fumezi, să mănânci ciocolată sau să faci teatru cu actori cu sindromul Down”, ne-a spus ea.

Ceea ce societatea percepe ca deficit, se poate transforma într-o abilitate inegalabilă sub lumina reflectoarelor. Un defect sever de vorbire nu mai este un obstacol de comunicare, ci devine o linie melodică, o partitură emoțională pură. „Putem vorbi despre abilitățile de vorbire, de exemplu”, explică Jitka. „Dacă nu poți vorbi comprehensibil, în viața normală e o problemă uriașă. Oamenii nu te pot înțelege, este dificil. Dar în teatru, putem considera vorbirea ca pe muzică. Dacă există un actor care nu se poate exprima clar, el totuși «vorbește» pe scenă. Știu că oamenii poate nu îi înțeleg cuvintele, dar eu folosesc acest lucru ca pe o linie melodică, ca pe muzică”.

Dincolo de vorbire, actorii neurodivergenți nu știu să se prefacă, nu se pot face că joacă un rol. „Vorbim despre autenticitate, despre spontaneitate, despre abilitatea de a trăi acum și aici și capacitatea de a-ți arăta absolut toate emoțiile. Ai cu adevărat capacitatea de a te demasca”, adaugă regizoarea. Această demascare este, în esență, visul oricărui regizor de teatru: o performanță autentică, nealterată de ego sau de calcule tehnice.

Am întâlnit-o pe Jitka Vrbková la un evenimentul „Accessibility Academy”, organizat de EUNIC România în luna septembrie. Au fost prezenți artiști cu dizabilități și reprezentanți ai comunității, profesioniști din domeniul cultural și creativ, specialiști în accesibilitate, cercetători și activiști din România și din întreaga Europă, pentru a face schimb de experiență și pentru a explora modalități incluzive de lucru în domeniul cultural.

Vezi mai jos interviul cu Jitka Vrbková

Dovada că acest demers nu este doar o formă de terapie ocupațională, ci artă la cel mai înalt nivel, o reprezintă recunoașterea instituțională. O actriță cu Sindrom Down formată la Aldente face acum parte din trupa Teatrului Național din Brno.

Teatrul transformă persoane cu dizabilități psihice în actori principali. Chiar și aici în România. La București, proiecte teatrale precum Supereroi și Comoara ascunsă au adus pe scenă peste 20 de persoane cu Sindrom Down. Susținuți de voluntari, acești tineri au luat contact cu lumea teatrului nu doar din postura de interpreți, ci participând la tot procesul creativ, inclusiv la scrierea textelor.

Modelul se extinde și în vestul țării. La Timișoara, spectacolul „A fi sau a nu fi... veșnic copil” a adus cu mult succes în fața publicului tineri cu Sindrom Down și autism. Teatrul a devenit aici o formă firească, vitală, de exprimare a emoțiilor reprimate de o societate care încă stigmatizează diferența.

Majoritatea demersurilor, dar și a banilor, sunt, însă, pentru incluziune și mai puțin pentru împlinirea actului artistic. Existe spectacole senzoriale și interactive, sesiuni de exprimare liberă prin dans, există cursuri de incluziune și integrare în societate prin teatru, dar aceste demersuri nu au arta în prim plan. Când am adus în discuție finanțările europene, regizoare cehă a evidențiat o problemă frecventă: multe granturi solicită activități conexe, precum organizarea de simpozioane sau scrierea de cărți, dar ea vrea să se concentreze doar pe teatru. În plus, pe lângă finanțare, provocarea cea mare este sociatatea, încă reticentă.

„Cred că provocările pentru mine constau în a găsi fonduri, iar o altă provocare a fost, comunicarea cu societatea. A fost dificil să convingem societatea că suntem o trupă de teatru, nu un proiect social. A fost dificil să convingem societatea că suntem o trupă de teatru profesionistă. A fost dificil să convingem societatea că actorii noștri sunt actori și că fac ceva valoros”, ne-a mai spus Jitka.

Exemplele din Cehia și din România arată că dizabilitatea, atunci când este înțeleasă și integrată creativ, devine o forță autentică. Poate că e timpul să încetăm să îi aplaudăm pe acești actori din milă sau din politețe socială. Ei nu au nevoie de caritatea noastră, ci de respectul nostru profesional.

Un articol de Gabriela Gârjoabă și Andrei Giura