Cât de grav este acest fenomen? RFI România i-a adresat această întrebare Mihaelei Dinu, coordonator program, Salvați Copiii România.

Este alarmant! Pentru că, în spatele unor cifre, de fapt ne confruntăm cu poveștile unor copii care fug de acasă din cauza abuzurilor sau a conflictelor. Fenomenul este îngrijorător pentru că, de la an la an, ne confruntăm cu tot mai multe sesizări. De precizat însă că aceste sesizări, care sunt adresate poliției, pot reprezenta fugi repetate ale acelorași copii sau acelorași adolescenți. În anul 2024, statistica pe care noi am primit-o de la IGPR este următoarea:

"Din totalul sesizărilor privind disparițiile de minori în ultimul an, 101 se referă la copii cu vârsta sub 5 ani, 131 la copii cu vârsta cuprinsă între 5 și 10 ani, 2.002 privesc copii cu vârsta între 10 și 14 ani, 7.290 sunt sesizări care se referă la disparițiile unor copii din grupa de vârstă 14–17 ani."

Copiii care apar în aceste statistici fug de acasă sau și din instituțiile sociale?

Vorbim de ambele situații: de acasă și din instituțiile sociale, bineînțeles. Statisticile sunt la nivel național, însă aș preciza că cele mai multe sesizări au fost în sectoarele Bucureștiului, în județele Bistrița-Năsăud, Iași și Constanța.

Ce îi determină pe copii să fugă de acasă, din centrele sociale?

Am putea vorbi de un complex de motive și să le grupăm în cinci mari categorii. În primul rând sunt problemele din familie. Copiii se confruntă cu conflicte între părinți, cu violență domestică, abuz sau neglijare.

O altă categorie este cea a suferinței emoționale pe care aceștia o trăiesc, și anume sentimente de neînțelegere, singurătate sau restrângere din partea celorlalți. Apoi vorbim de presiune academică. Se confruntă cu dificultăți din ceea ce privește școala, bullying-ul sau excluziunea socială. Vârsta adolescenței, atunci când ei își caută autonomia. Un alt motiv: nevoia aceasta de independență și de libertate. Dar aici regăsim mai mult categoria adolescenților. Vorbim și de o influență externă, care, la vârsta adolescenței, este mult mai mare față de cea a părinților, să spunem. Vorbim de presiunea colegilor și a grupului.

Atunci când are un climat unde există deschidere, comunicare, înțelegere, copilul alege să vorbească cu adultul de lângă el. Dacă nu are toate acestea, alege să fugă și ajunge în stradă. Și îl așteaptă multe pericole în stradă: cerșetorie, comportamente autodistructive, vorbim de comportamente delincvente, riscul de a fi exploatat din punct de vedere sexual și de a fi exploatat prin muncă.

La ce trebuie să fie atenți părinții, profesorii diriginți, consilierii?

Ar trebui să se concentreze pe ceea ce înseamnă comunicarea deschisă cu copilul și, mai ales, cu adolescentul. La vârsta adolescenței, recomandăm foarte mult partea de negociere între ceea ce poate face copilul și ce înseamnă a face niște lucruri. Ce înseamnă expunerea în fața unor pericole. Atitudinea trebuie să fie de deschidere, de disponibilitate emoțională, de care ar trebui să dea dovadă adulții. Adultul trebuie să fie pregătit să vorbească atunci când copilul dorește și este și el pregătit.