Până la Richard Nixon, unul dintre cei cinci anti-eroi prezidențiali ai cărții invitatului nostru, transgresorii spiritului constituțional, cei care s-au apropiat periculos de limitele autorității funcției, au fost niște doctrinari, cu idei reacționare despre libertatea de expresie, egalitatea rasială sau drepturile civice, idei pe care au încercat, și de obicei au reușit, vremelnic, să le traducă în acțiune executivă sau  legislație restrictivă. A fost adevărat pentru John Adams (la Casa Albă între 1797 și 1801), James Buchanan (1857-1861),  Andrew Johnson (1865-1869) și Woodrow Wilson (1913-1921).  Deriva autoritară a lui Richard Nixon (1969-1974) este de o cu totul altă natură,  nu doctrinară, ideologică, ci tranzacțională, urmărind avantaj personal-electoral sau pur și simplu răzbunare,  într-un climat de imaginar "război civil".  Ideea lui Nixon, netestată până-n 1974, era că președintele este în esență mai presus de lege, că imunitatea sa n-are limite. Decizia unanimă de la 24 iulie 1974 a Curții Supreme a stabilit că ideea nixoniană este eronată: imunitatea oficială a președintelui se limitează la chestiuni diplomatice sau militare. Problema este că Nixon s-a sustras prin demisie judecății și eventualei pedepse penale, deci această decizie a rămas un simplu precedent, vulnerabil la re-evaluare de către o Curte Supremă arhi-politizată precum cea de astăzi. Inevitabilul s-a produs la 1 iulie, când Curtea Supremă trumpizată prin trei numiri a hotărât, cu un vot strict partizan 6-3 că președintele are imunitate absolută, în funcție și după,  pentru "acte oficiale", o definiție care autorizează în esență orice abuzuri prezidențiale, orice derivă autoritară.  Astfel, Donald Trump nu va avea probabil de suferit penal pentru grave fapte trecute, iar  reales va avea dreptul să face ce poftește.

Corey Brettschneider:  Nixon le-a ordonat acoliților săi să între prin efracție în sediul Comitetului Național Democrat și să instaleze dizpozitive de interceptare telefonică, dar a comis și alte delicte, mai puțin cunoscute, printre care hărțuirea avertizorului de integritate Daniel Ellsberg, spargerea la cabinetul psihiatrului acestuia, tentativa, ulterior investigată, de a-l "scoate din joc" (formula unui complice nixonian) chiar pe treptele Capitoliului. Crimele au fost deci multiple, și Marele Juriu I a încercat să faciliteze pedepsirea judiciară a  lui Nixon.  N-a reușit. Administrația Ford l-a grațiat  pentru toate faptele penale săvârșite în timpul mandatului. Cum explic în carte, spre deosebire de celelalte cazuri,  pe care le-am detaliat în prima parte a interviului, în acest caz nu ne-am refăcut complet, pentru că n-am stabilit cu adevărat că un președinte american nu-i mai presus de lege, că este inculpabil și pasibil de pedeapsă penală. E o diferență: au încercat și au reușit să-l stopeze pe Nixon, parțial,  dar nu și-au atins obiectivul final, dreptatea deplină, adică  penalizarea unui președinte care a încălcat legea.

Reporter: Cum se explică tendințele și acțiunile  transgresive ale celor cinci eroi negativi ai cărții dvs.?  Personalitate? Convingeri? Circumstanțe?

Corey Brettschneider:   E o combinație. În cazul lui Adams, avem fără îndoială paranoia și egotism. Dacă era doar asta, ar fi fost mai puțin periculos. Adams avea o interpretare autoritară a Constituției, o viziune care nu includea dreptul de a critica liderii.  Asta se aplică și celui mai recent anti-erou al cărții, Richard Nixon, paranoiac notoriu și el. Nu era însă doar personalitatea, era și ideea sa că în SUA se desfășoară un război civil, ceea ce ii conferă președintelui puteri excepționale,  printre care aceea de a reduce opoziția la tăcere. El nu credea că hărțuirea lui Ellsberg sau spargerea de la complexul Watergate sunt fapte penale, credea că avea dreptul, ca președinte, s-o facă. Spunea în faimosul interviu cu Robert Frost că "dacă o face președintele nu-i ilegal",  adică, în esență, președintele este mai presus de lege.

Reporter:  Ce-l distinge pe Trump de cei cinci predecesori într-ale propensiunii autoritare?

Corey Brettschneider: E mai puțin sofisticat în justificări. Adams era un savant al Constituției.   Woodrow Wilson a fost rector al  Universității Princeton și eminent profesor de drept constituțional. Nixon era un avocat foarte abil.  Trump nu cunoaște legea, asaltează democrația fără o înțelegere clară a normelor pe care promite să le transgreseze.  Într-un fel, asta-l face mai periculos. Trump a reușit de asemenea să schimbe legea. Are o concepție extremă a autorității prezidențiale; crede că președintele nu-i doar îndreptățit să comită fapte penale, el are imunitate atât în funcție cât și după. Cu nominalizările pe care le-a făcut la Curtea Supremă această perspectivă s-a răspândit. Magistrații numiți de el, mai sofisticați decât Trump în opiniile lor, împărtășesc, din păcate, unele dintre părerile sale despre despre puterea prezidențială, chiar post-prezidențială.

Reporter: Care ar fi diferențele politice și cultural-mediatice în raport cu perioadele în care au derapat cei cinci anti-eroi prezidențiali ai cărții?

Corey Brettschneider: În era Nixon exista o sursă unică de informații. Publicul a urmărit audierile parlamentare împreună, pe câteva televiziuni de știri. Peisajul mediatic nu era atât de divizat ca astăzi.  Parte a pericolului este că Trump are o companie media proprie, o rețea de socializare proprie, TRUTH SOCIAL, plus televiziuni care-i diseminează mesajul. Asta înseamnă că publicul nu mai receptează împreună, nu vede aceleași lucruri. Nu foarte diferit de perioada John Adams, când publicațiile erau partizane: dacă erai Federalist citeai lucruri foarte diferite de ce citea un Democrat-Republican. Fragmentarea mediatică de astăzi n-are precedent. Peisajul mediatic de astăzi este diferit de cel al erei Nixon, dar seamănă cu cel din perioada timpurie a Republicii.

Reporter:  PREȘEDINȚII ȘI POPORUL, cartea dvs., oferă imaginea unui trecut în care alunecarea autoritară a fost oprită de cetățeni de rând, forțe civice,  media combative,  un sistem judiciar apolitic și un Parlament capabil să scoată la lumina adevărul.  Mai are America acest antidot?

Corey Brettschneider:  Traversăm o perioadă foarte periculoasă dar ideea cărții PREȘEDINȚII ȘI POPORUL este că perioade periculoase au mai fost. Democrația americană a fost întotdeauna fragilă, dar în trecut am confruntat pericolele nu în tribunale sau Parlament, ci grație cetățenilor care, organizați, sau ridicat în apărarea Constituției. Așa s-a întâmplat în alegerile din 1800,  sau din 1868 când victorios a fost Grant. Cetățenii s-au activat, cerând respectarea Constituției. A funcționat în trecut, poate să funcționeze  și astăzi.  Se apropie alegeri cu un candidat, fost președinte, care promite că devine dictator, chiar monarh--cuvântul pe care-l folosește Patrick Henry, unul dintre părinții națiunii, pentru a avertiza asupra pericolului unui condamnat penal ajuns la putere. Alegerile ce vin sunt o ocazie pentru cetățeni să arate că sunt capabili să se unească sub drapelul reînnoirii democratice. Cred că suntem capabili, că vom învinge în lupta contra acestei amenințări la adresa Democrației.